Yin si yang sau hais si cea?

Ma tot intreb de ceva timp de unde vine diferenta dintre client si agentie. Avem naturi, porniri, alcatuiri diferite, sau e doar un joc in care am inceput si noi sa credem?

Suntem diferiti ca instincte si probabil unii sunt mai… evoluati decat altii: altfel nu s-ar explica de ce parcursul aspirational al juniorilor e mai mereu dinspre agentie catre client…

Deci ce soi de aptitudini ne cultiva apartenenta la agentie sau la client: contrare, complementare, mai bune, mai rele sau pur si simplu diferite?

Bunul simt ar zice ca omul de agentie iubeste varietatea proiectelor, multitasking-ul, simultaneitatea ametitoare, presiunea; e omul momentului si il motiveaza creativitatea punctuala si recunoasterea rapida pentru creativitate, ii plac miscarile-spectacol, rade mai mult si mai cu pofta, e mai cinic si bea mai mult (brainstorming-urile se fac mai des la o bauta, ca sa fie productive).

Omul de agentie se plictiseste repede si tocmai de asta e superficial: scarma la suprafata prin categorie atat cat sa se lamureasca cam ce-ar trebui sa comunice si nu “s-a facut deja”, castiga pitch-ul, sarbatoreste, trece mai departe: urmatorul client!

Clientul, dimpotriva, isi poarta mai domol si mai profund crucea: e responsabil de cresterea pe termen lung, are obiective de brand care se impletesc cu acelea de portofoliu de branduri; nu zburda pe campii, trebuie sa tina cont de vecinatati si e obligat la o oaresce supusenie prin raportarile “afara” (daca vorbim de multinationale); nu admite in plen ca-i plac viralele cu umor hard core si ca asta poate ar face bine si brandului lui (dar le consuma in intimitate).

Cand ceea ce-i prezinta agentia ii declanseaza inocent un zambet, il vezi ca in secunda doi si-l retrage cu un fermoar, de teama de a nu scapa vreun feedback nealiniat si “ne-corporate”.

Si mai presus de toate, cand responsabilitatea deciziei pe un buget cu sase cifre il face sa-si intoarca din drum propriile decizii, sa domoleasca imagini prea tari, sa pieptene cuvinte prea ascutite de teama ca ele sa nu taie, atunci diferenta fata de animalul de agentie se desavarseste.

S-ar zice ca suntem deci complementari si asa ar trebui sa functionam. Ca doar un client cauta la o agentie creativitatea pe care admite ca n-o are, ajutorul pe implementare pentru care stie ca n-are resurse interne, ochiul antrenat si fin analist de caractere de consumatori, consultantul obiectiv care observa mai repede ceea ce lui, clientului, ii poate scapa de atata absorbire in problemele brandului lui.

De ce atunci nu functionam ideal? Ce ne impiedica? De ce, de exemplu, pitch-ul vine ca un act justitiar pentru o parte sau ca o undita de pescuit idei fara bani din piata pentru cealalta parte?

De ce el nu pecetluieste parteneriate care sa dureze atat cat sa te poti uita in urma relevant si sa evaluezi o constructie ridicata impreuna cu efort si dedicare?

Nu sunt retorice intrebarile, sunt retoric-neputincioase. Stiu ca realitatea e opusa, stiu ca diferenta de potential care intretine intre noi tensiunea de industrie vine, se pare, din statutul de impatitori si cel de primitori de bugete, de datatori de briefuri si rezolvatori, de comanditari si executori.

Dar aceasta diferenta intre client – furnizor e ea una musai intrinseca, de rang, de esenta? Unul e musai sa fie mai sus decat altul? Sau e doar o realitate nefireasca sau o perceptie cultivata reciproc?

Se poate oare cumva ca termenul “parteneriat” sa inceteze sa se mai faca de ras in fata tuturor, dezbracat fiind de sens, din renuntari si compromisuri succesive ale ambelor parti?

Sunt prin piata exceptii fericite. Dar care nu fac decat sa intareasca regula, din pacate.