Taxa de Bucuresti

Acum ceva vreme scriam pe blog ca fiecare vizita de la parintii mei ma face sa simt ca platesc o taxa de Bucuresti pentru orice cumparatura facuta. Ai mei vin incarcati cu bunatati de acasa si refuza cu incapatanare sa cumpere orice din supermaketurile de la Bucuresti invocand preturile exaggerate.

Mama este constant oripilata de ce vede in galantare, imi enumera scandalizata cu cat mai putin plateste ea pe aceleasi produse si scutura din cap enervata de cea mai minora achizitie “bucuresteana”.

De curand insa mi-am dat seama ca, prizonieri ai acestui oras, mai platim si un alt fel de taxa de Bucuresti. O taxa mentala si mult mai periculoasa pentru ca se manifesta prin credinta ca numai ce se intampla aici, in capitala, este real si valabil.

Vad acest lucru cel mai acut la oamenii foarte ocupati, care uita sa mai iasa din birouri, intensitatea simptomelor scazand pe masura ce numarul de iesiri din Bucuresti [nu orice fel de iesiri, nu. Nu se pun mini-vacantele pe Valea Prahovei, petrecute jumatate in masina si jumatate in camera de hotel] creste.

M-am trezit lovita de simptomele acestei taxe de Bucuresti, in mijlocul unei intalniri cu o echipa de colegi din centrul tarii. N-am avut niciodata sentimentul de culture shock, desi am locuit si in Statele Unite si in Marea Britanie pentru o lunga vreme. Dar, discutand cu oamenii din Targu Mures, am avut un moment de culture shock.

Noi, bucurestenii, repetam obsesiv niste nume – de publicatii, de site-uri, de locatii, de happeninguri – la care ei clatinau, obsesiv, din cap. Nu pentru ca nu ar fi auzit de ele, ci pur si simplu pentru ca, in afara Bucurestiului, aceste repere nu aveau aceeasi validitate. Ceea ce era insight pentru noi, nu era interesant pentru ei si ceea ce noi citeam zilnic nu era de actualitate pentru ei.

Dureros, insa, a fost cand mi-am dat seama ca inversa nu era valabila. Cele pomenite de ei nu au generat aceleasi flashuri de recunoastere din partea noastra. Noi, bucurestenii, nu auziseram de publicatiile, site-urile, locatiile si happeningurile despre care vorbeau ei. Astfel, nu am putut sa le intoarcem curtoazia de a aproba din priviri reperele lor.

Noi, bucurestenii, eram cumva barbarii care descopereau ca exista civilizatie si in afara lumii noastre. Pentru un om de comunicare aceasta taxa de Bucuresti poate fi mortala. Sa nu cunosti ce anume misca targetul tau in afara unei locatii unice este ca si cum ai vrea sa vinzi un produs fara sa stii ce face.

Bagatelizarea oricarei alte experiente decat cea personala, din contextul imediat inconjurator, inseamna ca facem comunicare numai pentru prietenii nostri. Si, evident, oricat de multi si bogati ar fi prietenii nostri, e imposibil ca ei sa reprezinte piata unica a unui produs de masa.

Taxa de Bucuresti inseamna ca orasul ne inchide, cu zidurile sale imense si reclamele luminoase, vederea catre exterior. Ramanem orbi la ceea ce se intampla dincolo si incepem sa credem ca nu mai exista viata, oameni, targeturi sau consumatori dincolo de cei pe care ii vedem zilnic.

E o taxa grea de platit, pentru ca, daca dai peste un client care iese des din Bucuresti sau care nu locuieste aici, s-ar putea sa te coste chiar slujba. Nimeni nu vrea un om de comunicare care stie sa vorbeasca numai cu prietenii lui.