Recesiunea, draga de ea

Criza nu face bine nimanui. Recesiunea e dusmanul consumerismului. Nu e de bine cand obisnuiai sa umpli carutul la Carrefour, iar acum il duci inapoi sa-ti recuperezi moneda de 5 bani (observatie participativa pura: nu prea mai exista cosuri mari de cumparaturi abandonate prin parcarile hypermarket-urilor. Oare de ce?)

Si totusi, ce-ar fi daca ne-am exercita optimismul nostru de natie si in a vedea partile pozitive ale crizei? De prin sondaje adunate, pana acum optimismul romanilor cu privire la subiectul criza s-a manifestat intr-un mod… propriu: si anume “care criza, dom’le”? Optimismul nostru lucreaza atipic: ne pune un val pe ochi ca sa n-o vedem, s-o ignoram, sa o batjocorim prin plictisul fata de subiectul insusi.

Un procent variabil, dar semnificativ de romani (cu exceptia celor aflati in criza de cand se stiu) isi exprima prin sondaje credinta ca nu vor trai semnificativ mai rau, daca nu chiar la fel.

Si daca totusi, in intimitate incep sa-i cam simta coltii in ceafa, o sfideaza cu incapatanare, dispusi fiind sa nu renunte la imaginea proprie legata de status si, facand multe eforturi, sa mentina aparentele unui trai indestulat, cu care tocmai incepeam sa ne obisnuim in cativa ani de crestere economica si credite la tot poporul.

Ma intreb ce ne incranceneaza oare asa? E omenesc, veti spune, e firesc sa nu-ti doresti sa decazi; mai mult, tine de rezolvarea disonantelor cognititve, cum ar zice psiho-sociologii. Cum adica sa accept ca nu mai sunt ce sunt? Iar optimismul e minunat! E ce ne trebuie, e oxigenul nostru.

Asa e, insa recunosc ca mi-as dori poate ca prin jumatea plina a paharului sa nu vedem realitatea contorsionata si … rasturnata a lui “nu exista, nu poate fi” sau a lui “nu ma atinge pe mine, acum”, ci aia redefinita creativ a lui “ok, hai sa vedem cum imi schimba asta viata, in mod real”.

Si poate ca daca ne intrebam asa, avem sansa sa ne dam altfel de raspunsuri. Cum ar fi, sa redescoperim modestia dupa bomba atomica a consumerismului accelerat care ne-a schilodit simtirile si ne-a pocit masura normalitatii. A unora dintre noi ce-i drept, printre care si a mandrei clase de mijloc, emergenta, pe cai albi, careia nimic nu-i statea in cale, din care cu onor fac parte.

Am aspirat cu sete 50 de ani de neant, i-am supt si topit intr-un vartej la mii de rotatii pe minut in 20 de ani si ce-a iesit este tara in care se inregistreza cel mai mare numar de Porsche Cayenne din lume in 2008. Hilar, de-a dreptu’! Poate ca ce trebuie sa ne invete pe noi criza este modestia lui “am pentru ca sunt norocos sau m-am straduit, nu pentru ca mi se cuvine”, modestia de a ma lasa definit prin ceea ce sunt si nu prin ceea ce am.

Ce-a facut prosperitatea dintr-o natie – pe drept – hamesita? Nu vorbesc de posesorii de penthouse-uri in padurea Baneasa la pret de riviera franceza, acum cu “SALE” de-o schioapa pe fiecare balcon, sau de noua generatie de atlas de zoologie tip Guerilla si care defineste mai nou elita urbana la care restul natiei se uita cu jind (apropos: un calduros salut acestui demers civilizatoric, sau macar de-rusine-facatoriu!).

Nu vorbesc de exceptiile de la un capat sau altul al lantului trofic social, care exista peste tot in lume si a caror cadere in criza e, firesc, cea mai vizibila. Incerc sa vorbesc despre valorile celor aflati la mijloc, valorile unei majoritati, pe care s-ar putea ca aceasta criza sa le mai spele. Macar un pic.

S-ar putea sa-i faca sa descopere ca shopping-ul per se, ca terapie individuala, poate fi foarte bine inlocuit cu o zi in parc cu familia, care face la fel de bine la orice boala.

Ca a cumpara pur si simplu ce ai nevoie e poate mai firesc decat a schimba masini doar fiindca aia dinainte n-avea senzori la parcarea cu spatele, ca mediul care ne suporta merita mai mult respect (si vorba unei vorbe mari: “lumea nu ne datoreaza nimic prin simplu fapt ca era aici inaintea noastra”), la fel ca si oamenii care n-au fost la fel de norocosi si catre care milostenia ar trebui sa ne fie mai fireasca si practicata regulat, ca un sport.

Oi fi imbatranit eu si ma indrept catre valorile maturitatii si ale pretuirii lucrurilor in sine si nu pentru ce ar trebui sa reprezinte ele (desi imi iau banii din crearea de imagine – ce drama!:-)), oi fi devenit eu alergica la superficialitatea tinerei generatii in care nu ma regasesc deloc. Se prea poate (iar de imbatranit, am imbatranit sigur!).

Doar ca recunosc in cativa colegi de generatie aceeasi dorinta de a ne schimba mai profund, de a ne asuma criza ceva mai intim ca sa invatam fortat ceva nou despre noi. Si ma gandesc ca poate totusi nu ne-om insela cu totii…

Pana la articolul viitor promit sa ma gandesc mai adanc cat de buna poate fi criza pentru noi, publicitarii; si cum, daca ne purtam frumos, s-ar putea sa scapam de a fi pusi la insectarul istoriei, cu acul in spate, sub denumirea de “Publicitarus Orgoliosus”.