Pitzipoanca si cocalarul- produsul a 20 de ani de pauze de publicitate

Azi o sa abordez un subiect mega-plictisitor. Cel putin la prima vedere. Care daca n-as fi fost copywriter la origini s-ar fi intitulat probabil “dimensiunea de educare a publicitatii.” Si cui ii arde de asa ceva in plina asa-zisa criza, din sistemul “tara arde si Craita se piaptana”…

Zilele trecute am observat o copilita de 3 ani si 9 luni fata in fata cu o pauza de publicitate. Si mi-am adus aminte de ingrijorari si dileme mai vechi despre responsabilitate sociala versus job-ul de a manipula poporul cu televizorul. La televizor rula un serial, copila se juca cu o sticla goala de suc (nu stiu de ce, papusile sunt so last year, copiii de azi prefera ambalajele), cand a inceput pauza de publicitate si pet-ul a fost parasit fara drept de apel pentru abundenta de culori, sunete, povesti, personaje.

O arena pe care produsele se lupta in 30 de secunde pentru atentia telespectatorului. Copilita noastra lalaia melodiile, dansa (ma rog, se balanganea de pe un picior pe altul absolut necoordonat), se invartea, repeata cuvinte sau stia sloganul (???!!!)…ce mai, un adevarat spectacol. Care s-a repetat identic la urmatoarea pauza.

Abia acum vine partea dureroasa. Cand te uiti la o pauza de publicitate nu din perspectiva critica a asa-zisului specialist, ci prin ochii unui copil sau ai unui fost educator (cei 5 ani de Liceul Pedagogic au lasat ceva urme, desi n-as fi zis). Televizorul devine brusc inamicul public numarul 1, o pepiniera de exemple gresite.

La televizor, in pauzele de publicitate, lipsa de nuante e ingrozitoare. Pentru ca vorbim mereu cu mainstream, cu “omul de rand” si deci ne ghidam dupa niste clisee.  Toate femeile din reclame sunt ori gospodine spalatoare de rufe, frecatoare de chiuvete, curatatoare de geamuri sau lustruitoare de podele…ori modele cu gene interminabile, picioare interminaile, plete interminabile si pori inchisi.

Ori cu discurs plictisitor de testimonial de gospodine …ori complet necuvantatoare, cu zambet fantastic de plastic. In spoturi, femeile au doar 2 mari preocupari: 1. Sa curete bine tot; 2. Sa arate bine de tot. Fetitele cresc in cap cu alegerea simpla intre doua modele false. Si atunci raspunsul la vesnica intrebare: “Ce vrei tu dragutza sa te faci cand vei fi mare?” e  bineinteles: “Pitzipoanca!”. Ca doar n-o sa zica “ Doamna care scoate toate petele de pe fata de masa alba”!!

Iar baieteii au de ales intre barbatul cu masina cool si gagica aia cool din spoturile la sampoane, rujuri sau ciorapi…sau barbatul cu burta, bere si nevasta aia din spoturile la detergenti. Cateodata le pot alege pe amandoua, e drept. Asa creste in fata noastra, fara sa ne dam seama, o generatie plina de pitipoance si cocalari, educata in fata televizorului, cu modele false, de plastic, modele cu accente grosolane, linii brute, pentru ca in 30 de secunde nu poti aprofunda un personaj, il poti inghesui doar intr-un cliseu.

Stiu cum e si de partea celalata, a creatorilor de povesti de foarte scurt metraj. Cu toate deadline-urile, cu avalansele de “mandatories”, cu presiunea gasirii sau nu ideii geniale care sa-l faca fericit si pe client, si pe directorul de creatie, cu tonele de feed-back-uri incrucisate, probabil faptul ca suntem noua versiune de “ Ion Creanga” e ultimul lucru la care ne gandim.

Si daca ne gandim uitam sau refuzam sa ne simtim reponsabili si pentru asta. Mai ales ca nu exista nici un premiu pentru “cel mai “politically correct” spot. Dar daca nu vrem sa avem foarte curand in brief-uri la impartirea psihografica a targetului sau la” who are we talking to” scris negru pe alb: pitzipoance si cocalari.

Daca nu vrem sa auzim mai nou de la clienti in loc de bine-cunoscutul “ consumatorul e bizon” un “ consumatorul e cocalar, sa vorbim pe limba lui”. Daca nu gasim cumva alte solutii de genul bulina rosie sub spoturi pe care sa scrie “ interzis copiilor sub 7 ani”…

Atunci data viitoare cand concepem un spot poate ar trebui sa ne intrebam in afara de: “ e de cannes sau macar de effie?” si “ e un spot pe care l-as arata copilului meu imaginar?” (asta pentru ca stiu ca oamenii din publicitate nu prea au timp sa faca si copii reali).