In 20 de ani am crescut cat altii in o suta

La anul se implinesc doua decenii de la infiintarea primei agentii de publicitate din Romania postcomunista. Despre toti acesti douazeci de ani in care industria a crescut fabulos, dar in care s-au ars si multe etape, cu toate consecintele care decurg din acest fapt, aflati intr-un interviu cu Lucian Georgescu.

Lucian Georgescu, Managing Partner, GAV (foto: Vali Mirea, Biz)

Strategic: De ce in ultimul timp Lucian Georgescu apare tot mai rar in presa?
Lucian Georgescu: Este oarecum normal ca tinerele generatii de jurnalisti sa se indrepte catre tinerele generatii de publicitari. Si nici nu mai sunt nici exponentul unei mari retele multinationale ca atunci cand faceam cover-story. Citeam de curand un text de Gabriel Liiceanu care spunea ca fiecare generatie se afla inchisa intr-un tunel. Toti avansam cot la cot cu oamenii generatiei noastre. Tunelul se goleste treptat pana ajungem din ce in ce mai singuri. Si la final disparem si noi. Ideea este ca fiecare dintre noi paseste in acelasi plan cu cei alaturi de care a inceput. “Camarazii de arme”… Daca eu imbatranesc, imbatranesc si cei care faceau jurnalism cu Lucian Georgescu.
Dar nici nu mi-am mai dorit sa apar. Am vrut sa fiu un pic mai selectiv cu timpul, vorbele si textele mele. Nu stiu daca eu, ca personalitate, mai sunt sincron cu ce se intampla la ora actuala. Asta nu inseamna nici rau, nici bine. Inseamna ca ritmul meu interior si de gandire este altul decat ceea ce se petrece in exteriorul imediat al tarii, al industriei si al oamenilor din jurul meu. Textele si declaratiile mele sunt oarecum defazate fata de ceea ce asteapta lumea. De-a lungul timpului, nu prea am putut sa fac declaratii corporatiste iar atunci cand am facut-o a fost printr-o agentie de PR, dintr-o necesitate a business-ului. Nu imi place sa fac genul acesta de comunicare. Nu sunt un tip corporatist. Nu am fost nici cand lucram intr-o mare corporatie. In plus, am ajuns la un prag in viata la care imi fac un bliant. Ma uit inapoi si privesc cu alti ochi, mai matur, mai intelept, poate mai linistit, mai calm.
Prin atitudinea mea extrovertita si necesitatea industriei de a varsa text, vorba, mult ambalaj, se ajunsese la un moment dat chiar la o inflatie de Lucian Georgescu.
Ma autocenzurez astazi pentru ca mi se pare ca eu si multi altii pe langa mine am vorbit foarte mult. Cred ca noi, generatia care am plecat cu mult entuziasm la drum in ’90, si unii si cu talent si inteligenta si inclusiv darul de a avea 20 si ceva de ani atunci, nu le-am valorificat asa cum ar fi trebuit. Am depus enorm de multa energie in slujba unui munte de nimic. Poate daca toata inteligenta si talentul, orele de munca, pasiune si energie pe care le-am pus noi toti in slujba capitalismului imberb le-am fi adunat ca sa aflam leacul unei boli incurabile – de exemplu, l-am fi descoperit cu siguranta. Dar nu am facut-o.

Strategic: Esti dezamagit de tot ce s-a intamplat?
Lucian Georgescu: Cel mai simplu ar fi sa spun sunt dezamagit de context. Dar cel mai sincer ar fi sa spun ca sunt dezamagit de mine. Iar dezamagirea mea tine de ratarea unui context istoric, pe multiple planuri, incepind cu cel personal. Cultura romaneasca a intrat intr-un mare impas in ultimele decenii. Si nu este vina tancurilor sovietice sau a perioadei de razboi rece. Suntem o mlastina a axiologiei. Nu am produs valoare in ultimele decenii. Cred ca ne-am oprit la optzecisti dintre care Cartarescu este numele cel mai important; opera lui ramane o opera majora, e adevarat, insa intr-o cultura minora.
Constat esecul intelectualitatii si esecul generatiei noastre, esecul a 20 de ani in care noi nu “am produs”. La nivelul industriei, am inceput in 1992 cand la creatie aveam masini de scris. Acum facem spoturi cu bugete de jumatate de milion de euro, ceva de neimaginat in 1995 – atunci cand am filmat eu primul meu spot pe pelicula. Avem astazi toate posibilitatile tehnice, avem laboratoare performante, o infrastructura destul de buna in ceea ce priveste serviciile de productie si post-productie, avem chiar si clienti care platesc pentru asta. Avem toate multinationalele prezente in piata. Avem boom-ul digital. Avem companii de branding cu experienta. Dar cand aterizezi la Otopeni si incepi sa vezi advertisingul in contextul social, cand vezi incercarile de branding disparat intr-un Bucuresti infiorator de urat in care arhitectii au tradat, in care edilii au tradat, in care distrugerea micului Paris nu a fost facuta in 1977, de cutremur sau de paranoia dementului impuscat in 1989, ci de intelectuali cu pretentii, cu bani, plimbati si cu posibilitati care au facut porcaria pe care o vedem pe strazile acestui oras, impreuna cu avocatii si notarii acestui popor, cu arhitectii acestui popor, cu profesorii acestui popor, cu intelectualii acestui popor, ne dam seama de inutilitatea actiuni noastre sociale, de derizoriul profesiei noastre. Arghezi avea dreptate – Bucurestiul e construit pe smarcuri secate, o mlastina imensa. Or, ce este construit pe o mlastina nu are cum sa dainuiasca. Este iluzoriu sa faci “constructie de brand” pe o mare de laturi. Nu am facut decit sa contribuim la acest proces de “consum” si indigestie. Suntem culpabili in aceeasi masura de vina de a nu fi reusit sa facem lumea din jurul nostru mai frumoasa, dimpotriva. Am violat-o, dupa care am scuipat si am ras. Sunt lucrurile la care ne pricepem cel mai bine. Nu este vorba doar de dezamagirea varstei mele, a persoanei mele. Daca trecutul ar fi fost exemplar din punct de vedere al constructiei valorice am putea spune ca au taiat comunistii radacinile stejarului, ca au stramutat un popor de tarani in blocurile in care asculta acum manele. Daca s-ar fi intamplat asa am fi putut sa credem ca este o boala care trece. Dar trebuie sa ne uitam la tot ce s-a intamplat inainte, nu doar la faptul ca Iorga a fost impuscat, ci la faptul ca a fost scuipat in barba inainte.

Strategic: Se poate spune ca am ajuns aici pentru ca am crescut prea repede, cu prea multe forme fara fond?
Lucian Georgescu: Noi in 20 de ani am crescut cat altii intr-o suta. Si durerile acestei cresteri le simtim. Tinerilor care intra astazi in publicitate li se pare normal ca situatia sa fie asa cum este. Iar formele fara fond nu se refera numai la publicitate. Este vorba de arderea etapelor in toti acesti ani, graba, foame, disperare pentru recuperarea istoriei, a pasapoartelor, a calatoriilor, a vilelor; dorinta de premii, de glorie, de a demonstra atat la nivel national, cat si de generatie sau de industrie – toate acestea au dus la o confuzie valorica si la o amnezie generala, la ruperea radacinilor si desprinderea de esente, de izvoare, de valorile clare, simple si de baza. Noi nu construim o fundatie – suntem obisnuiti sa cladim din chirpici. Apreciem in schimb tot ce este suprafata, tot ce se vede, eticheta, semnatura, fotografia, prima pagina. E o mare problema cand se intampla asta generalizat la nivelul unei intregi natiuni.
Iar publicitatea este un teren predilect pentru spiritul pe care am incercat sa-l definesc mai sus. Publicitatea este locul perfect pentru ca Dinu Paturica sa evolueze. Este zona exprimarii in 30 de secunde. Si a gloriei de 30 de secunde. Este zona in care banii pot pune pe oricine pe prima coperta. E zona in care nu trebuie sa ai nici foarte multa cultura, nici sa fi citit foarte mult pentru a fi cineva si nimeni nu-ti va reprosa asta. E zona in care poti sa produci lucruri aparent minunate, fara a face, de fapt, nimic… Pardon, Nimic!