Despre lei, zmei si alti Dumnezei

De Simona Lazar, Copywriter, Mercury360
Young Lions Media, empowered by Impression

Simona Lazar

Inca nu imi vine sa cred ca nu mai sunt la Cannes. Cu o oarecare disperare mocnita, caut insistent frunze de palmier pe sub biroul meu monocrom si incerc sa deslusesc sunetul valurilor printre zumzetul calculatoarelor.

Totul in zadar, bineinteles. Cand ma gandesc la festival, am fluturi in stomac. E un sentiment asemanator cu indragosteala.

Am aterizat de cateva ore si deja m-a luat un dor teribil. Ma gandesc cat de mult timp a mai ramas pana la festivalul de anul viitor si imi tot trec prin cap diverse strategii pe care trebuie sa le aplic pentru a-mi asigura prezenta si atunci. Pentru ca in momentul asta imi este foarte clar ca indragosteala mea e cu caracter permanent si trebuie hranita anual cu niste zile de festival.

Mi-e dor de oamenii care se pozau obsesiv pe scarile de la Palais, pregatindu-se probabil sa isi “cropuiasca” silueta intr-o poza cu Angelina Jolie. Aparatele impreuna cu blitzurile aferente au fost o constanta pe parcursul festivalului, fie pentru a surprinde momentul in care ne-am aflat la 2 metri de o minte stralucita din advertisingul international, fie servind pe post de memory stick pentru toate acele detalii pe care nu vrem sa le uitam odata ajunsi acasa.

Mi-e dor de frenezia constanta care impanzea atmosfera festivalului, o miscare continua de du-te vino, o pleiada de oameni cu care ne intersectam in fiecare secunda (si ce mai oameni!), de setea coplesitoare de cunoastere pe care am simtit-o imediat ce am citit programul workshopurilor si a seminarilor – numai unul si unul.

Mi-e dor de micul restaurant unde ne delectam cu “le plat du jour”, in fiecare zi si de Celine care ne servea si ne ura “bon apetit!” intr-o franceza aproape cantata. Tot in aceasta categorie intra si imensele platouri cu fructe de mare si traditionala oala plina cu scoici, servite la restaurantul tres chic pe balconasul unde ne-am permis sa rezervam o masa intr-o frumoasa seara de marti.

Mi-e dor de noii mei amici, toti delegatii romani cu care am avut privilegiul sa stau la masa, sa ciocnesc un pahar de rosé dar si de numarul impresionant de delegati straini cu care am intrat in vorba fie pentru ca stateam pe scaune alaturate la vreo festivitate de premiere, fie pentru ca ne asezam in acelasi timp la o masa la terasa si trebuia sa initiem o discutie care sa decida cine pastreaza locul.

Profit de ocazie sa-i salut deci, pe Mads, Line si trupa daneza, cei care ne-au donat biletele lor la ultima gala de premiere si la petrecerea finala. Pe Carl, VP Creative Director Grey Vancouver, care a recunoscut cu modestie ca desi a urcat pe scena sa-si ia leul de aur de la Direct, meritul e intru totul al echipei sale care a venit cu ideea minunata. Pe JP, style director la Australia’s Next Top Model, pentru ca sunt probabil singura persoana din Romania care se uita la emisiunea asta si tot singura care a trecut peste timiditate si s-a dus sa intre in vorba cu dansul.

Inchei adresand multumirile care se cuvin Teodorei Migdalovici, Roxanei Balan si intregului colectiv de la The Alternative School for Creative Thinking pentru aceasta infuzie de cunoastere de care am beneficiat si nu in ultimul rand Catalinei, colega mea de echipa, de camera si de sejur cu care am impartit un pachet de entuziasm si un pahar mare de opinii in fiecare zi la Cannes.