Apasatoarea speranta de mai bine

Speranta moare ultima pare sa fie dictonul dupa care traiesc aceste zile cei mai multi dintre romani. De la consumatori la advertiseri si marketeri. Toate entitatile din fluxul activitatilor din industria de marcom sunt contaminate de apasarea unei incertitudini blande, care se sprijina pe speranta difuza si asteptarea angoasanta ca drobul va cadea.

Criza economica a ajuns si la noi, dar parca nu a ajuns. Parca trece, sau parca mai dureaza. Ma afecteaza, dar parca mai mult pe altii decat pe mine. Atitudinea predominanta este „trecem noi cumva si peste asta” iar strategiile adoptate pentru gestionarea situatiei mai degraba primitive si intuitive: asteptam sa vedem ce se mai intampla in piata, reducem toate cheltuielile, renuntam la investitii, dam oameni afara, taiem bugetele de HR, folosim reclamele filmate anul trecut, iar lista poate (din pacate..) continua pe mai multe randuri.

Ca si cum 2008 a fost un an ca o „oglinda cu doua fete” in care se reflecta aceeasi strategie primordiala a lui „vedem noi cum facem”, dar din directii total opuse. Aceasta stare de asteptare ma ingrijoreaza cel mai tare. Toata lumea asteapta ceva. Consumatorii asteapta ca Guvernul sa faca ceva cu veniturile lor si sa rezolve blocajul creditarii.

Bancile asteapta sa primeasca bani de la Guvern. Angajatii bancilor asteapta in birouri, agatati cu amandoua mainile de scaune, acelasi aflux de clienti care cerseau anii trecuti cu basca in mana un credit din mila Mariei Sale Banca. Guvernul asteapta sa il credem ca face ceva. Managerii companiilor asteapta sa se relanseze consumul haotic si de show of din anii trecuti.

Agentiile de publicitate asteapta aceleasi bugete ca in 2008 si intre timp filmeaza reclame cu acelasi tone of voice si happy shiny people care populeaza „Fericiria”. Brandurile asteapta sa le iubim si sa le cumparam de pe aceeasi pozitionare ca in anii trecuti. Angajatii „vedeta” asteapta aceleasi salarii. Analistii si televiziunile asteapta sa se produca catastrofa profetita de media internationale.

Si totusi nu se intampla nimic spectaculos. Lucrurile merg intr-o directie gresita, dar nu stim exact unde. Dar avem in continuare speranta ca atotputernicul „Se” (personajul principal al diatezei pasive) va rezolva pentru noi si aceasta situatie.

Atunci cand sunt bolnav cel mai tare ma ingrijoreaza cand medicul imi spune ca sunt bolnav, ca lucrurile se agraveaza usor de la o zi la alta, dar ca nu imi poate spune exact ce se poate face ca sa ma vindec. Insa trebuie sa am incredere si sa astept pana cand „vom” (adica eu..) avea simptoame mai relevante (adica mai grave..) ca sa decidem ce este de facut. Pana atunci, repaus la pat si doi litri de lichide.

Nu stiu ce trebuie facut, dar stiu ce nu trebuie sa mai facem: sa asteptam blocati intr-o strategie de supravietuire autarhica ca „Se” sa ne rezolve problemele. Desi ma astept ca entitatile de care vorbeam mai devreme sa inceapa sa se agite doar in ultimul moment, cand vor intelege ca strategia supravietuirii retrase din context nu poate salva pe nimeni. Suntem prea legati unii de altii, si cu totii de adevaratul imparat: Consumatorul.