45 de motive pentru un leu in 2010

Anca Muscalu, The Alternative School for Creative Thinking

Cannes a fost cel mai frumos cadou pe care puteam sa-l primesc la cea de-a 22 aniversare. Un cadou special, ca atunci cand primesti la 18 ani un lantisor care a apartinut strabunicii. Deosebit pentru “merci beaucoup” si “bonjour mademoiselle”, insotite de un zambet larg de fiecare data cand te duci la supermarket ca sa cumperi apa.

Minunat si dramatic in acelasi timp pentru ca asisti la o conferinta a unui artist irlandez pe nume Bob Geldof si simti cum ti se increteste pielea cand iti vorbeste despre incalzirea globala si ce inseamna ea pentru tarile sarace si ce va insemna pentru noi. Si te gandesti la colega ta de camin, care ia autobuzul doua statii sa arunce sticlele de plastic intr-un container special, si-ti trece prin cap atunci ca s-ar putea sa nu fie chiar nebuna.

Stai la un seminar interesant despre marketing, in aceeasi sala cu trei sferturi dintre colegii tai de la scoala, iar unul dintre vorbitori trece pe la fiecare masa si intreaba ce nationalitate esti si se mira cand afla ca jumatate dintre noi suntem din tara aia mica din Estul Europei si nu am plecat la plaja, ca altii care s-au vaporizat inainte sa inceapa partea aplicativa. Simti atunci ca ai putea sa-ti petreci toata viata in cladirea aia numita palat si sa-i asculti pe oamenii aia faini si sa te imprietenesti cu tot felul de persoane din toata lumea, cand rezolvi briefuri la workshopuri.

Si ai trai din Cola de la automate si din sucurile naturale de la Youtube si ai dormi pe canapelele cu forme ciudate de la Masterclass si te-ai scula in fiecare dimineata la 9, inainte sa inceapa seminariile, sa ai timp sa te uiti la lucrarile expuse si sa trimiti rapid un mail alor tai, pana nu-ti expira cele 15 minute de la Microsoft.

Chiar si in magazine vezi caini, frumosi, ingrijiti, stand pe un pres special amenajat, proprietarii neputand sa se desparta de patrupedele lor intr-o zi de lucru, iar daca francezilor le plac cainii inseamna ca trebuie sa fie popor de treaba.

A trebuit sa ajung in Franta pentru a manca melci, probabil fiindca atunci cand te afli intr-o tara straina devii brusc mult mai curios si mai maleabil si te intrebi de ce ti-a luat atata timp pana sa-i incerci, fiindca melcii sunt chiar deliciosi. Seara stai cu toti colegii tai pe plaja si va pare rau ca nu ati putut intra la petrecerea aia organizata de nu stiu ce tara, dar nici macar nu-ti pasa asa tare, fiind suficient sa stai in cerc si sa vorbesti si sa te afunzi in nisipul rece.

Parca ti-a trecut si somnul si nu mai simti nici dorul de casa si ai vrea sa ramai acolo pe plaja, cu valurile spargandu-se la doi metri de tine.

Cand te intorci in tara, nu incerci un sentiment de dezolare vazand lumea pe care ai parasit-o in urma cu 10 zile, ci mai degraba nu-ti vine sa crezi ca ai trecut prin aceasta experienta si te simti confuz si dezorientat nestiind pe moment ce sa faci cu toate informatiile pretioase pe care le-ai acumulat, cum sa le aplici la randul tau, sau cum sa intreci munca pe care tocmai ai vazut-o.

Dupa ce trece un timp, insa iti dai seama ca standardele tale au crescut impreuna cu tine, ca esti gata sa dai mult mai mult, iar ceea ce ai realizat pare insignificant, in comparatie cu ce ai de gand sa realizezi.

Asta a insemnat Cannes pentru mine, o experienta condensata pe cat posibil pentru a incapea intr-o pagina. Experienta pe care nu o regret si care simt ca a meritat din plin efortul dinainte de licenta, noptile nedormite pentru a rezolva briefurile, emotiile prezentarilor si a aflarii rezultatelor, anul de munca la scoala, in care am crescut si m-am dezvoltat.