Olimpiadele Comunicarii

Spunea Claudia intr-un editorial acum ceva vreme ca e bizar, ca om de agentie, sa fii in postura de client.  La Olimpiadele Comunicarii suntem, o data pe an, in postura a … 13 clienti.

Si toate prezentarile se intampla intr-o buna dupa amiaza in care stii clar ca nu te misti de pe scaun si ca ai responsabilitate asupra proiectelor muncite cu pasiune de studenti chiar in prag de sesiune si pe vremea asta, cand numai de powerpoint-uri nu-ti arde.

Am stat ieri alaturi de colegii de breasla cinci ore pentru spectacolul celor 13 finalisti la proba de relatii publice. Ca tutore, experienta mea a fost si mai apropiata de cea din viata reala, pentru ca mai avusesem doua sesiuni de debriefing cu echipele pana la finala.

Nu voi comenta prezentarile si nici rezultatele – pe care nimeni nu le va sti pana la petrecerea de vineri – dar voi comenta lucrurile care se vad, in ciuda faptului ca ele sunt… invizibile. Si nu ma voi referi aici numai la acest an, ci si la cei precedenti.

Se vede cand brieful e bun si problema specifica. Prezentarea se leaga, ideile se aduna, planul capata coerenta si poti urmari cu usurinta, din banca’ntai drumul de la problema la solutie.

Se vede cand clientul coopereaza – premisele campaniei sunt bogate, datele de cercetare abunda, publicul e cunoscut in detaliu si mai usor de segmentat, insight-urile iti sar in ochi si te ghideaza catre tactici.

Se vede cand clientul nu coopereaza – brieful e lapidar, discutiile intermediare lipsesc, cheful se taie si de o parte si de alta, rezultatul final e slab si parca, nu de acolo, indiferent cat ar compensa echipa prin entuziasm indiferenta clientului.

Se vede cand brieful e imposibil – daca agentia are curaj, si am vazut si asta in trecut, la echipe care au urcat pe podium, premisele idealiste de la client sunt inlocuite cu date de cercetare proprii, iar solutiile raspund la situatia concreta, chiar daca nu raspund la asteptarile clientului.

In cazuri din astea rasuflu usurata ca nu sunt client, sper ca, daca as fi, n-as fi asa, si punctez in plus agentia. Curajul e atat de greu de gasit! Daca agentia n-are curaj, se vede clar ca nu poti lupta pentru cauze pierdute de la bun inceput… Pierde si agentia, pierde si clientul.

Se vede cand in echipa exista staruri. Cateodata e bine, cateodata nu e bine. Depinde de calitatile de star ale respectivului sau respectivei. Un star poate propulsa echipa pe podium.

Dar echipa trebuie sa-si asume, la randul sau, ca n-ar fi castigat fara el/ea (lucru care e dificil!) si ca starul nu e un team player niciodata.

Se vede cand cartile s-au tocit prea tare – avem concepte pompoase la tot pasul, limbajul se lemnifica, scheme simple au nume complicate si, daca treci de suprafata (ceea ce e simplu), nu ramai cu mare lucru.

Se vede cand nu s-a asternut praful pe carti. Ci cercetarea si planificarea s-au facut cu cartea alaturi. Solutiile sunt mai mult decat inspirate sau norocoase, au substanta, pun degetul pe rana, au structura si claritate.

Nu sunt mingi colorate cu care jonglam spre deliciul audientei, ci sunt fezabile, sunt idei pe care, daca nu le-am avut pana acum pentru clientii nostri, atunci le-am cumpara si le-am folosi.

Se mai vad multe alte lucruri, dar cred ca aveti si altceva de facut decat sa mai parcurgeti inca un ecran de computer citindu-le acum.

Merita sa fii client de 13 ori, sa-ti treaca intr-o dupa amiaza prin fata ochilor o noua generatie de colegi. Merita sa-i angajezi pe cei cu care rezonezi.

Dupa cum, din perspectiva lor, merita sa-ti mai bati un cui in talpa inainte de sesiune si sa gandesti solutii de comunicare pentru clienti reali, in avanpremiera debutului in cariera.

Felicitari celor care vor fi anuntati vineri si bafta tuturor celorlalti, de la celelalte probe.