N-are mama, ca ti-ar da!…

Anul trecut pe vremea asta piata de advertising isi masura frumos cresterile la tocul usilor din agentii. Fiecare sezon era mai bun ca cel de dinaintea lui, care, la randul sau, facuse o minunata istorie fata de anteriorul. Ne obisnuisem sa urcam scarile in salturi, cate doua-trei trepte o data, si ne marisem capacitatea pulmonara in consecinta. Aveam loc de respiratie berechet.

Cand i-am facut loc lui 2009 in vietile noastre, ne-am asezat mai bine in scaune, constienti c-o sa fie un pic de criza. Nu masurase nimeni picul, sa vada cam cat de mare e. Problema este ca plicul de criza difera de la caz la caz. De la agentie la agentie si, mai ales, de la client la client.

Unii si-au ridicat garduri si controleaza cu maxima atentie fiecare ban care ar vrea sa sara peste ele. Altii au inchis cateva porti si au anuntat ca anul asta scot mai putine bugete din curte. Paradoxul sta in felul urmator: mai putini bani decat altadata, aceleasi asteptari ca atunci. In mod firesc, prapastia dintre cele doua trebuie umpluta cumva, iar solutia e simpla: mai mult efort.

Dintr-o statistica personala, observ ca agentiile muncesc cam de doua ori mai mult decat o faceau altadata, iar de data asta pe un buget cu vreo 30% mai mic. In plus, infloreste dumpingul. Preturile practicate de agentii incep sa semene cu niste bonsai. Clientii au dat in pasiunea miniaturilor. Cine reuseste sa scrie o campanie intreaga pe un bob de orez e cel mai tare.

Atat doar ca trebuie sa umplem cu ce avem o piata care nu s-a restrans prea mult. Cere in continuare campanii, pozitionari, activari si investitii in imagine. Iar agentiile se duc disciplinate la clienti, sa ia briefuri pentru toate cele de mai sus. Pe vremuri, discutiile de proiect se purtau fara subtext. In ultima vreme, e obligatoriu sa decodifici:

AGENTIA: – …si acesta este bugetul propus [ne-am strins si restrins de n-am mai stiut de noi]
CLIENTUL: – Da, o sa-l analizam, pare cam mare [ce vorbesti, Franz? cu atatia bani...?!]
AGENTIA: – Stiti, e imposibil sa ne mai incadram in toate coordonatele daca taiem [o sa vreti toate astea pe bani pe care o sa-i punem de la noi]
CLIENTUL: – Suntem perfect constienti [las’, ca stiu io cum nu ne incadram!...]
AGENTIA: – Cam cat ati vrea sa reduceti? [macar spuneti la ce sa ne asteptam]
CLIENTUL: – Cam 30% [cam 50%]
AGENTIA: – Va fi imposibil sa facem tot ce ne-am propus, in banii astia [pai mai bine o lasam balta]
CLIENTUL: – Stim, dar ne conditioneaza criza. Totusi, intelegem dificultatile si, credeti-ne, …

Acesta e momentul in care agentia citeste in ochii clientului mesajul-cheie: [N-ARE MAMA, CA TI-AR DA!...]

Si toate inimile se topesc. Lasati, facem. Reasezam obiectivele. O sa uitam ca le-am reasezat. Drept pentru care o sa ne mai certam o tura la evaluarea proiectului. Si dupa aceea o sa ne-mpacam. Si o s-o luam de la capat. Ca poate, la anul, o sa fie bani. Si o sa ne dea si noua. Cum, cine sa ne dea?! Mama!