Suntem diferiti ca instincte si probabil unii sunt mai… evoluati decat altii: altfel nu s-ar explica de ce parcursul aspirational al juniorilor e mai mereu dinspre agentie catre client…

Deci ce soi de aptitudini ne cultiva apartenenta la agentie sau la client: contrare, complementare, mai bune, mai rele sau pur si simplu diferite?

Bunul simt ar zice ca omul de agentie iubeste varietatea proiectelor, multitasking-ul, simultaneitatea ametitoare, presiunea; e omul momentului si il motiveaza creativitatea punctuala si recunoasterea rapida pentru creativitate, ii plac miscarile-spectacol, rade mai mult si mai cu pofta, e mai cinic si bea mai mult (brainstorming-urile se fac mai des la o bauta, ca sa fie productive).

Omul de agentie se plictiseste repede si tocmai de asta e superficial: scarma la suprafata prin categorie atat cat sa se lamureasca cam ce-ar trebui sa comunice si nu “s-a facut deja”, castiga pitch-ul, sarbatoreste, trece mai departe: urmatorul client!

Clientul, dimpotriva, isi poarta mai domol si mai profund crucea: e responsabil de cresterea pe termen lung, are obiective de brand care se impletesc cu acelea de portofoliu de branduri; nu zburda pe campii, trebuie sa tina cont de vecinatati si e obligat la o oaresce supusenie prin raportarile “afara” (daca vorbim de multinationale); nu admite in plen ca-i plac viralele cu umor hard core si ca asta poate ar face bine si brandului lui (dar le consuma in intimitate).

Cand ceea ce-i prezinta agentia ii declanseaza inocent un zambet, il vezi ca in secunda doi si-l retrage cu un fermoar, de teama de a nu scapa vreun feedback nealiniat si “ne-corporate”.

Si mai presus de toate, cand responsabilitatea deciziei pe un buget cu sase cifre il face sa-si intoarca din drum propriile decizii, sa domoleasca imagini prea tari, sa pieptene cuvinte prea ascutite de teama ca ele sa nu taie, atunci diferenta fata de animalul de agentie se desavarseste.

S-ar zice ca suntem deci complementari si asa ar trebui sa functionam. Ca doar un client cauta la o agentie creativitatea pe care admite ca n-o are, ajutorul pe implementare pentru care stie ca n-are resurse interne, ochiul antrenat si fin analist de caractere de consumatori, consultantul obiectiv care observa mai repede ceea ce lui, clientului, ii poate scapa de atata absorbire in problemele brandului lui.

De ce atunci nu functionam ideal? Ce ne impiedica? De ce, de exemplu, pitch-ul vine ca un act justitiar pentru o parte sau ca o undita de pescuit idei fara bani din piata pentru cealalta parte?

De ce el nu pecetluieste parteneriate care sa dureze atat cat sa te poti uita in urma relevant si sa evaluezi o constructie ridicata impreuna cu efort si dedicare?

Nu sunt retorice intrebarile, sunt retoric-neputincioase. Stiu ca realitatea e opusa, stiu ca diferenta de potential care intretine intre noi tensiunea de industrie vine, se pare, din statutul de impatitori si cel de primitori de bugete, de datatori de briefuri si rezolvatori, de comanditari si executori.

Dar aceasta diferenta intre client – furnizor e ea una musai intrinseca, de rang, de esenta? Unul e musai sa fie mai sus decat altul? Sau e doar o realitate nefireasca sau o perceptie cultivata reciproc?

Se poate oare cumva ca termenul “parteneriat” sa inceteze sa se mai faca de ras in fata tuturor, dezbracat fiind de sens, din renuntari si compromisuri succesive ale ambelor parti?

Sunt prin piata exceptii fericite. Dar care nu fac decat sa intareasca regula, din pacate.

Bucuria schimbarii… cine se bucura, de fapt, de schimbare? Cele mai complicate din training-urile moderne sunt alea de management al schimbarii, pentru ca e cel mai greu lucru care se pare ca se intampla oamenilor. Si publicitarii nu fac exceptie. Oare de ce ne-o fi greu sa ne schimbam? Si de ce asta ar trebui sa ne bucure?

Pai poate prima explicatie rezida in faptul ca ar trebui sa spargem crusta groasa de ego (egoism, egocentrism si toate derivatele sinelui exacerbat) care s-a format in nici 20 de ani de practica si care ne pazeste tot timpul de intrebari cum ar fi: sunt cu adevarat bun in ceea ce fac?

Pe cartea mea de vizita la 28 de ani scrie Account Director; oare aia de prin vest de ce ajung la pozitia asta pe la 45? Am schimbat 3 agentii intr-un an pentru ca nu mi-am gasit locul in niciuna; dar cu fiecare schimbare am negociat salariul… etc. Orgoliul industriei este primul care a contribuit la inflatia de nume, pozitii, bani, lumini de reflectoare.

Desi creatorii de imagine sunt oamenii care lucreaza in umbra brandului pe care vor sa-l puna pe scena, am recuperat cu varf si parca in ciuda lipsa de notorietate mondiala: ne-am laudat singuri, ne-am facut festivaluri pentru noi insine, ne-am remunerat binisor, ne-am inventat “skills”-uri aparte greu de replicat (n-ai experienta de agentie, nu existi).

E drept ca am si muncit pe rupte dandu-ne tineretea cu generozitate tampa pe meterezele campaniilor pentru ceva ce parea de inalta calificare si fara de care Pamantului credeam ca-i va fi tare greu sa se invarta. Am trait copilaria, adolescenta si tinererea publicitatii laolalta, in 20 de ani.

Poate a venit vremea mai asezata a maturitatii in care sa ne facem treaba cu constiinta lucrului bine facut si atat, fara nevoia instantanee de recunoastere, ci doar cu seriozitate, spirit de raspundere si, ma scuzati, modestie.

Un al doilea motiv pentru care ar trebui sa ne bucuram de schimbare este acela ca atunci cand bugetele se taie este vremea inventivitatii reale, a solutiilor creative, a sfortarii sa gandesti in afara cutiutei si in afara pattern-urilor care-ti alcatuiau confortul. Upgrade or die! Si nu-ti ramane decat sa te reinventezi si sa castigi experiente profesionale noi care te implinesc.

Poate ca in momentele astea insasi crearea de imagine se va pune pe baze noi. Etice, cum ar fi… Pornind adica de la premiza corecta ca imaginea e o oglinda fidela a realitatii si nu una care infrumuseteaza inselator. Schimbarile de fond din oameni se petrec poate doar cand isi revin dupa moartea clinica sau supravietuiesc unui accident. Poate criza asta n-o fi chiar cataclismul dupa care dinozaurii din noi toti sa dispara.

Dar cu siguranta, daca ne vom putea privi ca parte din criza, nu in afara ei, daca vom putea spune franc despre noi insine ca ne gandim de doua ori inainte de a face o propunere de campanie, preocupati fiind de sansele ei reale de a misca oameni reali si nu doar decidenti de la marketing, se cheama ca vom fi evoluat frumos.

Si mai e, cred, un motiv pentru care viitorul ar trebui sa fie mai bun: acela ca ce ni se intampla, ni se intampla la toti si asta e bine. Si pentru prima oara asta nu inseamna ca moare si capra vecinului, ci inseamna ca daca fugi de schimbare n-ai unde te duce!

Ca fiecare e nevoit sa-si traiasca cu decenta, inventivitate sau revolta schimbarea proprie; cum poate, dar va trebui s-o traiasca. Vorbesc cu oameni de agentie din alte tari unde criza a lovit mai dur decat a apucat s-o faca aici. Si stiti ce-mi spun?

Dincolo de ingrijorare, se simte un aer de noutate in solutiile de comunicare, in relatiile dintre agentie si client, in abordarea unei campanii, in felul in care isi privesc consumatorii.

Adica mai peste tot pe unde conteaza si pe unde tine tot de oameni sa schimbe lucrurile. Se fac lucruri la fel de misto pe bani mai putini, se tine mai strans legatura client-agentie si se gandeste impreuna si mai cu rabdare.

Ingrijorarea uneste oamenii mai mult decat orice si-i pune impreuna la lucru, topeste baricadele artificiale si le unifica obiectivele.

Si totusi, ce-ar fi daca ne-am exercita optimismul nostru de natie si in a vedea partile pozitive ale crizei? De prin sondaje adunate, pana acum optimismul romanilor cu privire la subiectul criza s-a manifestat intr-un mod… propriu: si anume “care criza, dom’le”? Optimismul nostru lucreaza atipic: ne pune un val pe ochi ca sa n-o vedem, s-o ignoram, sa o batjocorim prin plictisul fata de subiectul insusi.

Un procent variabil, dar semnificativ de romani (cu exceptia celor aflati in criza de cand se stiu) isi exprima prin sondaje credinta ca nu vor trai semnificativ mai rau, daca nu chiar la fel.

Si daca totusi, in intimitate incep sa-i cam simta coltii in ceafa, o sfideaza cu incapatanare, dispusi fiind sa nu renunte la imaginea proprie legata de status si, facand multe eforturi, sa mentina aparentele unui trai indestulat, cu care tocmai incepeam sa ne obisnuim in cativa ani de crestere economica si credite la tot poporul.

Ma intreb ce ne incranceneaza oare asa? E omenesc, veti spune, e firesc sa nu-ti doresti sa decazi; mai mult, tine de rezolvarea disonantelor cognititve, cum ar zice psiho-sociologii. Cum adica sa accept ca nu mai sunt ce sunt? Iar optimismul e minunat! E ce ne trebuie, e oxigenul nostru.

Asa e, insa recunosc ca mi-as dori poate ca prin jumatea plina a paharului sa nu vedem realitatea contorsionata si … rasturnata a lui “nu exista, nu poate fi” sau a lui “nu ma atinge pe mine, acum”, ci aia redefinita creativ a lui “ok, hai sa vedem cum imi schimba asta viata, in mod real”.

Si poate ca daca ne intrebam asa, avem sansa sa ne dam altfel de raspunsuri. Cum ar fi, sa redescoperim modestia dupa bomba atomica a consumerismului accelerat care ne-a schilodit simtirile si ne-a pocit masura normalitatii. A unora dintre noi ce-i drept, printre care si a mandrei clase de mijloc, emergenta, pe cai albi, careia nimic nu-i statea in cale, din care cu onor fac parte.

Am aspirat cu sete 50 de ani de neant, i-am supt si topit intr-un vartej la mii de rotatii pe minut in 20 de ani si ce-a iesit este tara in care se inregistreza cel mai mare numar de Porsche Cayenne din lume in 2008. Hilar, de-a dreptu’! Poate ca ce trebuie sa ne invete pe noi criza este modestia lui “am pentru ca sunt norocos sau m-am straduit, nu pentru ca mi se cuvine”, modestia de a ma lasa definit prin ceea ce sunt si nu prin ceea ce am.

Ce-a facut prosperitatea dintr-o natie – pe drept – hamesita? Nu vorbesc de posesorii de penthouse-uri in padurea Baneasa la pret de riviera franceza, acum cu “SALE” de-o schioapa pe fiecare balcon, sau de noua generatie de atlas de zoologie tip Guerilla si care defineste mai nou elita urbana la care restul natiei se uita cu jind (apropos: un calduros salut acestui demers civilizatoric, sau macar de-rusine-facatoriu!).

Nu vorbesc de exceptiile de la un capat sau altul al lantului trofic social, care exista peste tot in lume si a caror cadere in criza e, firesc, cea mai vizibila. Incerc sa vorbesc despre valorile celor aflati la mijloc, valorile unei majoritati, pe care s-ar putea ca aceasta criza sa le mai spele. Macar un pic.

S-ar putea sa-i faca sa descopere ca shopping-ul per se, ca terapie individuala, poate fi foarte bine inlocuit cu o zi in parc cu familia, care face la fel de bine la orice boala.

Ca a cumpara pur si simplu ce ai nevoie e poate mai firesc decat a schimba masini doar fiindca aia dinainte n-avea senzori la parcarea cu spatele, ca mediul care ne suporta merita mai mult respect (si vorba unei vorbe mari: “lumea nu ne datoreaza nimic prin simplu fapt ca era aici inaintea noastra”), la fel ca si oamenii care n-au fost la fel de norocosi si catre care milostenia ar trebui sa ne fie mai fireasca si practicata regulat, ca un sport.

Oi fi imbatranit eu si ma indrept catre valorile maturitatii si ale pretuirii lucrurilor in sine si nu pentru ce ar trebui sa reprezinte ele (desi imi iau banii din crearea de imagine – ce drama!:-)), oi fi devenit eu alergica la superficialitatea tinerei generatii in care nu ma regasesc deloc. Se prea poate (iar de imbatranit, am imbatranit sigur!).

Doar ca recunosc in cativa colegi de generatie aceeasi dorinta de a ne schimba mai profund, de a ne asuma criza ceva mai intim ca sa invatam fortat ceva nou despre noi. Si ma gandesc ca poate totusi nu ne-om insela cu totii…

Pana la articolul viitor promit sa ma gandesc mai adanc cat de buna poate fi criza pentru noi, publicitarii; si cum, daca ne purtam frumos, s-ar putea sa scapam de a fi pusi la insectarul istoriei, cu acul in spate, sub denumirea de “Publicitarus Orgoliosus”.

O sa-l numim generic “el”, client service-ul, desi cu tristete condescendenta ii anunt pe barbati ca e posibil ca asta sa fie o meserie de femei. La concluzia asta am ajuns inductiv, analizand empiric o realitate din piata noastra stramta, nicidecum punand simplist sau feminist etichete si nici macar facand vreo cine stie ce analiza tipologica.

Specia numita account barbat (si nu “ideal”, ca n-ajungem acolo, ne multumim doar sa existe) este in Romania rarissima, desi printre trasaturile de mai jos nu pare sa fie nimic intrinsec feminin. Si totusi suntem majoritar femei.
Nu asta era subiectul de azi, masculin vs feminin in meseria asta – mi-a alunecat doar pasager gandul – ci proiectia ideala a unui om de Client Service, in imaterialul si androginismul lui.

1. Carisma. Adica puterea de a slabi cumva alte eu-uri atunci cand vointa lui voieste sa se exprime. Este persoana care inainte de a deschide gura sa spuna ce are de spus manipuleaza prin body language, astfel incat auditorul e deja fezandat intr-o directie. Carisma in meseria asta cred ca e un ansamblu armonios de capacitati de a se exprima prin cele mai diverse canale deodata: privire, mimica, gesturi, gura, alura, statura, aura! Exista oameni de client service nascuti sa fie credibili prin felul in care isi construiesc interfata cu ceilalti, prin retinerea cu care se entuziasmeaza si prin verticalitatea pozitiei, prin nonverbalul nonsalant si prezenta in situatie. Limbajul “neintentionat” dar stapanit cu toata intentia si mestesugit in detalii este o arma redutabila, numai ca manuita delicat, ca o floreta.
2. Limbajul. E parte de carisma, si anume una esentiala. Ca in asa numitele “acte de limbaj”, care instituie si construiesc realitate, limbajul unui om de client service ar trebui sa fie ceea ce misca lucrurile (caci “incremenirea in proiect” e moarte pentru el ), acel lucru care-l face ascultabil si de catre clientul corporatist si de creativul sprintzar deopotriva. Limbajul, atat in latura lui calitativa – bogatia vocabularului, frazarea complexa, amestecul bine dozat de livresc si colocvial intr-un discurs cu aplomb sau filigran, dupa caz – dar si in latura lui functionala, de pura gramatica. Rareori am vazut om de client service care sa nu o sfecleasca banal pe la numarul de “i” sau, mai sofisticat, pe la niscai acorduri prin atractie, desi comunicarea este materia fluida prin excelenta in care inoata si pentru care isi cam ia banii. Nu, nu doar copywriterul este slujitorul platit bine al cuvantului, ci si interfata versatila numita account care isi petrece trei sferturi din zi corespondand in scris cu clientul, vorbind la telefon, dand feedback-uri si scriind briefuri. M-am intrebat oare cum ar arata lumea noastra publicitara daca toata comunicarea in scris ar avea greutatea unui epistolar zilnic (chiar, cum ar fi niste mailuri cu stil pentru chiar si cel mai banal fidbec?), iar enorma cantitate de decibeli emisi oral sa mai miste masele ca pe vremea lui Cicero? Mda, poate ca i-ar mai trebui totusi ceva continut pentru asta…
3. Spiritul critic – adica un organ aparte, dezvoltat in timp si dupa indelungi cautari de sine. Care nu inseamna nicidecum un Gica-Contra perpetuu neimblanzit. Inseamna sa gandesti flexibil si nuantat, sa dai o noua perspectiva unui lucru banal, sa procesezi si sa te repliezi repede si cat de profund iti permite deadline-ul. Sa provoci confortul lucrurilor la prima mana, sa poti articula alternative repejor, nu doar sa darami constant constructia altora. Spiritul critic trebuie sa se manifeste fata de brieful clientului, fata de o creatie superficiala, fata de feedback-uri date neglijent, fata de constructii puse cu mana si fata de sine insusi, mai abitir decat toate la un loc.
4. Diplomatia – meseria asta e una de mediator: intre client si creatie, intre interesele financiare ale clientului si interesele financiare ale patronului care te angajeaza, intre creatie si strategie, intre oamenii din subordine si de deasupra, intre credintele tale intim pitite si ce trebuie sa-ti iasa pe gura. Meserie de mijlocire, de interfata, de compromis (care depinde doar de tine sa fie unul pozitiv), de mers pe sarma: Slava Domnului ca jos nu sunt nici tzepuse, nici crocodili, ci un prapadit de spectru al ratarii deadline-ului. Cel mult! Si daca tot te afli la mijloc intre toata lumea, bine ar fi ca mijlocirea sa fie gratioasa, supla si cu prestanta; si mai ales fara sentimentul zilnic ca esti rastignit, nedreptatit, injurat de toti si victima. Adica o conditie asumata in acelasi timp cu tarie de caracter si cu vibratii infinitezimale de simtire. As mai adauga la lista asta bun simt, incredere in oameni, optimism, viziune, determinare, intuitie si empatie, flexibilitate si structura deopotriva, putere de a asculta, modestie si 7 ani de acasa bine articulati. In proiectiile pe care le facem pe peretii pesterii noastre (plini de diplome si auarduri, de altfel) nu ne ies intotdeauna la numaratoare anii de acasa… Dar sa ridice mana cine crede cu adevarat ca ceva din toate astea de mai sus ar putea sa lipseasca in lumea aia din afara pesterii…

4.    Gina-androgina este fata in adidasi, (pantofi negri la prezentari!) cu geanta neagra patrata, cu clapeta. Nu prea-i pasa de ultima colectie Meli Melo, iar fardul s-a inventat maxim pana la creion dermatograf. Negru. La client are pareri, le exprima, insa nu prea are succes la clientii barbati, care-i reproseaza invariabil ca e inflexibila. Se intelege bine cu directoare de marketing foarte grase, expate de obicei.

Intern e respectata, dar cu oarecare dezinteres, si devine interesanta abia pe la teambuilding-uri cand descoperi ca bea de stinge, drept pentru care devine chiar simpatica. Citeste in timpul liber beletristica si-i mai scapa uneori piciorul si in ceva eseistica. Pe care chiar o intelege.

5.    Pisi, zisa si “Faaata!” Este vedeta agentiei, unul din factorii de motivare pentru care art-ii si DTP-ul vin cu placere la serviciu. Invariabil este pe cale sa absolve limbile straine sau aseul, de obicei cu nota mare. Oricat de frig ar fi iarna, poseda in recuzita fuste foarte scurte. Ii e simplu sa se descurce in sistem pentru ca usile i se deschid firesc.

Practica elegan santajul emotional care-i devine a doua natura si n-are inhibitii, ca de ce ar avea? Este ambitioasa si este recunoscatoare sortii pentru ca a adus-o in calea unei meserii care i se potriveste manusa. De obicei cand se adreseaza cu “faaata!” este foarte probabil sa auzi din gura ei si intrebarea: “ce-s cu astea”? Doarme foarte bine noaptea.

6.    ConsulTanta – fosta tocilara, trecuta prin ceva experienta, un pic mai cinica, si care-si foloseste sarguinta cu parcimonie. La birou e destul de sobra pentru ca s-a prins ca asta e imaginea profesionalismului, care la nivelul ei nu mai trebuie sa fie chestionat.

Daca n-are ochelari, e ca si cum i-ar avea, pentru ca aparitia ei are o anumita prestanta care o transforma de obicei intr-o instanta senioara a agentiei la care clientul apeleaza cand o sfeclesc regnurile de sub ea (in speta tocilare si adrenalinice). Nu ca ar putea sa rezolve mai bine, dar e bine sa se stie ca e acolo…

S-a obisnuit atat de mult sa nu mai ia cuvantul in prezentari, ci doar sa gireze prin prezenta fizica junioarele pe campul de batalie, incat si-a iesit rau din mana, iar daca o pui sa faca o prezentare ea insasi, s-ar putea sa iasa chiar mai proasta decat o facea pe vremea tocilariei ei… Fiindca e destul de 4.

Impenetrabila la birou, trebuie ca undeva sa se sparga buba: si daca sapi, afli fie ca are vocatia nefericirii in cuplu, drept pentru care are vesnic in avatarul de mess, intr-un fade dulceag, icoana unei recente despartiri, fie ca traieste o poveste secreta de amor cu un art din aceeasi parohie.

5.    Vuitoana este specia cea mai evoluata… financiar. Opusul structural al Ginei-androgina, ea este o aparitie din toate punctele de vedere. De Pisi o leaga geanta mare cu catarama lucioasa tinuta statuar pe bratul frant cu palma elegant indoita, dar in acelasi timp o si desparte… stilul.  La client e la fel de pe inversul Ginei: placuta de barbati, intampinata cu spranceana ridicata de catre femei.

In agentie, marca cea mai puternica ii este parfumul, mereu acelasi pentru ca stie ca nu se face sa-ti schimbi parfumul cu anii, caci nu-i asa, e parte din brandul tau personal.  Cand deschide gura sa se exprime se face tacere, caci e pitoreasca si placuta, iar continutul devine oricum secundar brandului. Ca-n viata!

Inchei aici mica mea comedie umana. Acu’, sincer, poate sa zica cineva ca nu suntem simpatice?

Din fericire, viata e mult mai complexa de atat, insa sunt convinsa ca cine isi aduna de ceva vreme averea (in pungile de sub ochi) prin industria asta ne-a vazut pattern-urile duios inimitabile. Mes dammes, l’industrie c’est nous!:-) :

1. Tocilara – specia de regula incepatoare, entuziasta, care te priveste direct in ochi fara sa clipeasca, pentru ca de clipeste, s-ar putea sa rateze know how valoros pentru cariera ei. Sta pana tarziu, ajunge prin camin de-o latra cainii la 12 noaptea (caci sta in camin fiind ultimul an de facultate, eventual la master in paralel cu SNSPA ).E cea pe care o intreaba maica-sa de cele mai multe ori la telefon: “mai poti, mai mama?”, iar ea raspunde agasata “ ei, si tu acu’…”. Fostul prieten din provincie o suna fara speranta. Modalitatea ei de a interactiona cu clientul este de obicei luarea de notite, iar cand ii raspunde la orice telefon trage adanc aer in piept. Nu-i scapa nimic din ceea ce are de facut, are cosmaruri cu tudulistul si se trezeste obosita pentru o noua zi de munca. Verbul care o defineste: “a termina la timp”. Ii mai iese cate un cos din cand in cand…
2. Anxioasa – este cea definita de spaima project managementului complex, ramuros, care pare ca nu se mai termina. Are vederea de ansamblu asupra intregului camp de lupta, stie pasii proiectului, tocmai de aia ii e frica. Intern, stie ca, in jungla de baieti lenesi de la creatie de care trebuie sa traga, exista totusi sansa supravietuirii daca reusesti sa te faci simpatica (barfind clientul sau udand constiincios la radacina frustrarile creativului, dupa caz). Ea stie ca pana obtii modificarile alea la 7 seara (“ca sa le gaseasca clientul la prima ora”) trebuie sa dezvolti oaresce competente interne, pe care ea le stapaneste la gradul de arta. La prezentari i se usuca gura. Ii e imposibil sa-i spuna “nu” clientului si duce sisific povara de a convinge intern ca se poate… Ea are in subordine minim doua tocilare carora le transmite din preaplinul ei… Din cand in cand mai apare de pe la buda cu ochii umflati de plans, asa, cam pe la sfarsitul programului.
3. Adrenalinica – este fata na(t)iv-optimista, care cand da buna dimineata face biroul sa rasune, obligandu-te astfel sa-i raspunzi la fel de tare. Aparent, fiecare zi de birou este o ocazie de a se bucura de viata. Ii place ce face si o striga din toti plamanii. Este cea care povesteste rudelor in admiratie ce meserie dinamica si in voga are… Nu prea are in vocabular intrebari ca “de ce?”, “ce-ar fi daca?”, pentru ca n-are nevoie. E atat de clar totul, o comanda de la client activeaza chestii clare care trebuie facute repede si bine. Project managementul este un drog de care daca o lipsesti intra in sevraj. Eficienta este a doua ei natura, iar un job terminat cu multumiri in scris de la client este sursa suprema de motivare, care tine si loc de bani. Deloc surprinzator, datorita naturii ei zambitoare, reuseste sa aiba si prieten. Dar in special in week end…

va urma

Chiar asa! Cine e atat de nebun sa vrea sa amestece rolurile? Doar ca uneori ti se cam ia atunci cand dai peste oameni care traiesc cu impresia ca cei de la creatie trebuie sa stea indubitabil la mansarda, iar ailalti la parter, ca sa fie cumva clar si in semiotica spatiului ca intre ei e o diferenta de grad, nu de natura de job.

Am o problema, recunosc, cu a perpetua prin clisee de industrie aceasta idee fixa a diferentelor intrinseci de… potenta intre cele doua specii. Sa gandesc, oare, asa pentru ca apartin speciei de la parter?

Nu stiu, zau, dar oricat de primitiva e conceptia, am intalnit atatia oameni de client service si din alte regnuri paralizati de diferenta asta cu dimensiuni ontologice: cu creatia trebuie sa vorbesti altfel,orgoliile lor sunt mai fragile ca oul de prepelita, trebuie sa fii atent cum pui problema, ca risti sa ratezi un briefing, iar daca doamne feri’ te exerciti critic, trebuie sa faci cel mai abil exercitiu de persuasiune, asta dupa ce le-ai adormit vigilenta prin complimente preliminare, ca sa nu-i demotivezi. Stiu, exagerez rautacios si din ratiuni teziste, dar vreau sa subliniez un viciu de sistem cu care am o problema si care e trist de frecvent. Acelora care m-au marcat prin opiniile lor le dedic aceste randuri.  Presupozitiile lor sunt vreo 3, cred:

1. Creativitatea nu se invata, nu se educa, te cam nasti cu ea.  Fericitule, tu cel care ai avut acest privilegiu, ursitoarele ti-au spus ca vei face spoturi si layout-uri si tu n-ai crezut!
2. Actul creatiei publicitare e un act demiurgic. Cannes-ul si Capela Sixtina nu-s chiar departe.
3. Clientul servit de specia de la parter este dusmanul portofoliului de creative.

Acceptam firesc ca un creativ ar fi praf daca ar fi pus sa faca project management – si, hei, cine e in fond atat de nebun sa-i ceara unui creativ sa faca project management? Atata risipire! In schimb, un account e poate mai indreptatit sa aspire la un upgrade palid, sa-si incerce pana lui modesta (si asta cand n-are incotro!), decat sa produca nedreptatea ontica de a cere unui creativ sa gandeasca un flow de proces sau sa-si vanda la client productul, in adevaratul sens al cuvantului.

Sunt rare personajele complexe, care isi transcend cu eleganta de felina rolul. Sunt rari creativii care produc idei frumoase, proaspete (nu doar disruptive!) si care au in acelasi timp modestia de a si le expune la targovetii judecatori fara sa fie ofensati de contraargumente, care accepta ca disputa innobileaza o idee, nu le pune doar portofoliul in pericol!

Ce-i drept, sunt rari si oamenii de client service care, pe langa process, flow si next steps, pot sa fie cuceritori prin carisma unei vorbiri cu stil si prin farmecul unor hobby-uri ascunse (sau macar printr-o cultura generala decenta.)
Dar tare bine ar fi sa nu mai hranim artificial intre noi diferente scornite de dragul de a ne desena in jur patratelul-fief al unicelor noastre calitati.

Cred ca ar trebui sa ne uneasca – deopotriva creativi si accounti – onestitatea cu noi insine, deschiderea cordiala unii fata de altii si poate sentimentul benefic ca nici unii nici altii nu producem nimic de importanta capitala pentru omenire. Ba dimpotriva!

NB! Mi-as dori ca rubrica inaugurata azi sa fie o mica bula de introspectie in industria noastra care nu ne mai incape. Invit bule complementare sau divergente sa se intersecteze la o comunitate de idei despre noi insine. Cu sinceritate si spirit de chirurg, daca se poate.